O istorie a Societății Scriitorilor Târgovișteni în interviuri

Interviu apărut în volumul CONFRERIA - Convorbiri și confesiuni - O istorie a Societății Scriitorilor Târgovișteni în interviuri, Volumul II, Editura Bibliotheca 2017

Curiozitatea cunoaşterii m-a făcut mai bun

Mihai Stan – Este îndeobşte acceptat de pedagogi şi psihologi că pentru personalitatea oricărui individ un rol primordial îl are mediul social, dar mai ales cel familial – cei 7 ani de acasă. Cum era copilul Vali? Apoi elevul, liceanul? Care au fost primele lui modele de viaţă?

Vali Niţu – Privesc aduceri-aminte. Cuprind în necuprins povestea unui timp îndepărtat ce-şi scrie pe cămaşa vieţuirii cuvinte din călimara sufletului. Mă regăsesc în muzicalitatea unei frumoase lecţii de educaţie prin respect pentru modele. Ce mult ne-am schimbat! Ce departe este aproapele copilului din mine! Copilăria la ţară, frumuseţea unor „timpuri” ce nu pot avea egal, dar, mai ales, „anii de acasă” – ca număr impar – şapte. Puritatea mediului în care am crescut a dat roade, pomul numit „familia de la ţară” a dăinuit şi prin mine. Eu, alături de frumuseţea vieţii, am reuşit să primesc ceea ce mi-am dorit din totdeauna – respect pentru imaginea din oglinda vieţii. Copilul Vali, sensibil şi visător, rebel-cuminte, undeva în cuvinte, altundeva în vers, întotdeauna vorbindu-şi în şoapte, trăind în mâine. Undeva, în apropiere de Târgovişte, satul Ungureni, leagănul frumoasei mele copilării. Cum aş putea uita, verile-veri şi iernile cu zăpada de juma’ de metru? Cum aş putea şterge imaginea bunicilor mei, complexitatea simplităţii lor? Nici trecerea timpului, nici realizările şi nerealizările nu pot şterge amintirea copilului Vali Niţu. Îmi aşez fruntea în palmele anilor şi gândul pleacă aduceri-aminte. Doar tocul şi ciripitul păsărilor, din jurul mesei unde scriu, mă ajută să-mi scot din călimara sufletului o poveste a trecătorului, ce caută în „buzunarul timpului de la piept” cheia potrivită pentru a deschide o unică poartă. În dimineaţa copilului din mine, născut pe un pat sănătos şi plin de dragoste, revăd şi rescriu ce mi-a fost scris. Undeva, pe un răboj al timpului, am fost semănat din iubire şi născut de Gheorghiţa – fata cantonierului Nicolae (Păsărica – aşa îi spunea tata şi o cunoşteau cei mai mulţi din satul cu numele de-al unuia dintre ei – Ungureni), o femeie tânără ce la 17 ani aducea pe lume, aşa cum spunea mama „lumina ochilor ei”. Eu, Valerică – aşa a vrut tata! Într-un început de an şcolar pleca tata, aşa cum o făcea de obicei, curat îmbrăcat pentru o altă zi de zbatere. Dar... septembrie acela, la doi ani după „Revoluţie” l-a luat – pentru totdeauna. O mână de om a semănat sămânţa omeniei şi a plecat, lăsând ca noi să culegem roadele. Parcă-l revăd pe tata deschizând geanta de „perceptor”, numărând banii încasaţi şi fericit că într-unul din „compartimente” nu s-a topit ciocolata cu rom. Era răsplata lui pentru notele bune obţinute la şcoală şi pentru câteva rânduri scrise de profesorul-diriginte pe marginea unei lucrări. Mâinile lui bătătorite îmi definesc şi azi „ritualul” dragostei de a dărui dulciuri. Din puţinul lui reuşea, de fiecare dată, să nu ne lipsească nimic. Muncea pentru fiecare „leuţ”, de multe ori vedeam că pentru el nu şi-a oprit nimic, nici pentru un „ţoi”. Viaţa la ţară era frumoasă şi avea ritualul ei. Copii fiind, aveam fiecare porţia lui de treburi în gospodărie. Un lucru bun – văzut acum prin mintea omului matur, dar atunci mi se părea o corvoadă. Aşa am învăţat să cosesc, să sap, să fac şi curăţenie în camera albă, şi atâtea alte şi alte lucruri care astăzi, din experienţa acumulată, îmi sunt folositoare. Mama a fost, mereu, alături de mine şi, dragostea ei de a fi „băiat cu facultate” s-a îndeplinit după câţiva ani şi visul a fost „bifat”, bucuria mersului cu „capul sus” – aşa cum spunea tata, a prins rădăcini, asta pentru că „solul” a fost fertil. Simplitatea şi curăţenia sufletească a mamei, dublată de inteligenţa tatălui meu a făcut posibil ca o corabie numită Familie, să ancoreze în cel mai frumos port – „viaţa cu coloană vertebrală”. Elevul Vali Niţu, undeva peste media „vremurilor”, alternând cu premiile de la „ţară”. Şcoala generală din mediul rural a fost, pe undeva, un mic minus în vremurile ce urmau să vină. A urmat examenul la liceu, unul greu pe care l-am sfârşit cu succes. Viaţa de oraş, „băiat de băiat” şi cartea... mai moderat. Am avut în tata ajutor iar mama „săgeata” care intra oriunde. Mi-a „străpuns” de câteva ori şi „platoşa” iubirii de mamă pe care mi-o purta şi mi-am „luat-o”, chiar în faţa unei fete de care eram îndrăgostit – D. Am pierdut-o pentru că nu aveam nici chiar bani de un „Cico”, de bilet pentru cinematograful „Popular” sau „Victoria”. Poate aşa a vrut destinul. Anii de liceu au însemnat multă muncă, evident diferenţele de performanţă de la şcoala din sat la cea din oraş şi-au pus amprenta. Liceanul Vali, cu un singur costum de haine bleumarin, încercând să recupereze diferenţa dintre fiul sărac de la ţară şi cel bogat de la oraş, dintre start şi finiş, mai presus de prejudecăţi, alergând spre frumuseţea unor împliniri. Părinţii mei, oameni simpli de la ţară, din puţinul lor, m-au trimis la meditaţie, la profesorii vremii, recuperând cumva diferenţa dintre mine şi elevii de la oraş. Anii de liceu au fost mai dificili, asta pentru că trebuia să mai şi muncesc în gospodăria de la ţară, unde viaţa nu era aşa de uşoară. Cei 4 ani de liceu – unul de cultură generală, aşa se numea, m-au format ca om. Nici o materie studiată nu era mai puţin importantă. Cu banii adunaţi de mama şi tata (din vânzarea unor animale din gospodăria ţărănească) luam ore de meditaţie la franceză, cu prof. Constantin Constantinescu şi la matematică cu prof. Cezar Ivănescu, amândoi îmi spuneau: „brânză bună, în burduf de câine!”, atunci când nu aplicam un „artificiu” la traducerea unei fraze complexe sau la algebră. Nu vreau să mă „împăunez” cu ceea ce am fost, dar eram un elev destul de bun. Cum aş putea să nu le mulţumesc părinţilor mei? Poate că, evident, responsabilităţile de atunci m-au „călit” pentru mai târziu. Am avut de la cine învăţa să preţuiesc munca. Ce poate fi mai frumos decât modelul numit-mama, numit-tata? Nimic, absolut nimic. Undeva, aproape este miracolul meu drag – părinţii mei. Mi-a rămas în amintire tatăl meu – modelul exigenţei, corectitudinii faţă de el şi faţă de cei din jurul său. Îmi iubesc modelele de viaţă (mama şi tata), chiar dacă tata „a plecat” vorbindu-mi, adeseori răspicat, despre simplitate. Mama a rămas reamintindu-mi de tata, de spusele lui. Privesc o fotografie şi înţeleg locul pe care-l merit: viaţa. Undeva privirea scrie peste timp, o nouă poezie, o altă carte.

M.S. – Traseul profesional are câteva borne cu opţiuni adesea aproape incompatibile: laborantul în siderurgie (1972-1974), apoi absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Juridice (2000-2004), un masterat în Administraţie Publică Europeană. Când ai crede că, în sfârşit, Vali Niţu şi-a finalizat studiile, urmează Facultatea de Jurnalism (2004-2008) şi imediat obţine definitivatul în... învăţământ la Babeş Bolyai (2009). În fine în 2012 Vali Niţu este Doctor în Ştiinţe Economice în domeniul Management. Care a fost motivaţia acestui uluitor traseu?

V.N. – Nimic nu este întâmplător! Totul este o curgere a „omului sens” – a bobului de nisip din clepsidra numită viaţă. Uneori lacrimile adună boabele de nisip într-un bulgăre auriu, puternic, cuprins în necuprinsul vieţii, frumos precum ţi-l doreşti. Şi a plouat cerul ochilor mei, uneori liniştit, alteori cu drag de ploaie. Am parcurs multe poteci, dar la capătul lor am găsit drumul pavat cu satisfacţia muncii nemăsurate. Mi-am găsit lumina şi traseul – „uluitor traseu”, condus de scorpionul ambiţios către motivaţia numită – propria-mi demonstraţie a cunoaşterii. Paşii mei au fost „apăsaţi” – ştiind în fiecare clipă ce-şi doresc de la viaţă. Începutul profesional a fost „demarat” cu absolvirea unei şcoli tehnice cu durata de 2 ani (specializarea laborator siderurgie), apoi, ceva mai târziu, absolvirea celor două facultăţi (drept şi jurnalism). Nu, după mult timp, masterat în administraţie publică europeană. „Pofta” de învăţat şi abilităţile comunicaţionale m-au ajutat în postura de profesor. La Universitatea Tehnică din Cluj Napoca am absolvit cu nota maximă, modulul de psihopedagogie. Setea de cunoaştere m-a „condus” spre obţinerea diplomei de profesor. Jurnalismul – prin „meseria” de ziarist m-a determinat să cercetez acest domeniu şi să decid să mă perfecţionez, în acest sens, ajungând la tema tezei de doctorat „Reengineering în media românească”. De aproape 10 ani aplic în practică experienţa în domeniul comunicării fiind şef serviciu relaţii externe şi relaţii publice la Primăria Municipiului Târgovişte. Satisfacţii profesionale, borne ale cunoaşterii, trasee ce mi-au pus în valoare abilităţile. Pregătirea continuă a fost „temelia” ascensiunii în lumea cunoaşterii. Nimic nu poate fi întâmplător, vremea „culesului roadelor” a sosit aşa cum mi-am dorit dintotdeauna. Am mers în „picioare” pentru că, acum spre capătul drumului, să pot păstra verticala sensului meu. Se apropie borna cu numărul 65, undeva spre timpul ce-şi face bilanţul. Pozitiv, ce-i drept, dar tic-tac-ul dinspre seară scrutează universul paşilor mei. Până când, până unde? Întrebări fără răspuns, poveste fără sfârşit, final necunoscut, demersul întrebărilor ce continuă...

M.S. – Dorinţa de autodepăşire e pregnantă, parcă vă aflaţi într-o perpetuă competiţie cu un alter ego. Studiile aprofundate v-au adus liniştea, satisfacţia, acum când vă apropiaţi fatalmente de ceea ce poetic cineva a numit „apusul carierei”?

V.N. – Sunt un perfecţionist şi, uneori, poate adeseori, nu este prea bine. Curiozitatea cunoaşterii m-a făcut mai bun, mai sincer cu mine, mai rău cu cei din jurul meu, mai altfel decât curgerea monotonă spre necunoscut, undeva fără ţintă, fără perspectivă, fără asemănare. Am iubit cu pasiune, iubesc permanent „sportul” minţii, iubesc să trăiesc competiţia cu mine însumi, mai presus de orice, mai presus de ieri, de azi, de mâine. Studiind am ajuns „drogatul” cunoaşterii, al noutăţii, a tot ce mă înconjoară. Am vrut să demonstrez „forţa minţii” într-o competiţie a mea cu mine însumi, cu puterea mea interioară. Am câştigat! Nu m-am îmbătat cu aerul înălţimilor şi am rămas cu picioarele pe pământ, în lumea tentaţiilor. Iubesc, cu puterea minţii, cartea tipărită, simt mirosul hârtiei, al cernelii tipografice. Atunci când nu am noutăţi editoriale, simt lipsa cărţii, îmi lipseşte liniştea, atunci când nu citesc şi/sau scriu. Sunt într-o mie de cuvinte, asta pentru că, bucuria scrisului mă face fericit, iar un poem este mai mult decât un zâmbet, decât o bucată de pâine. Poate părea ciudat, dar eu sunt „ciudat” în felul în care „visez” tema unui poem, unui gând aşternut în vers, unui vers aşezat pe margine de viaţă. Sunt precum o poveste fără sfârşit, ascult vocea din trupul meu şi ea îmi aduce tot ce mi-am dorit să am în copilărie şi nu am avut: o pereche de tenişi chinezeşti, o cămaşă din poplin şi o bicicletă. Toate astea le am acum, într-o altă poezie, într-o altă carte. Fiecare zi, fiecare carte a însemnat pentru mine o nouă etapă în consolidarea personalităţii mele. Am ajuns să iubesc puterea de a înţelege ce se ascunde dincolo de cuvinte, dincoace de sufletul competiţiei. Sunt liniştit pentru ceea ce sunt acum, nu pentru ceea ce pot deveni mâine. Trăiesc fiecare clipă prin liniştea împlinirii. Cărţile vor rămâne, chiar dincolo de copiii mei, două fete minunate, trei nepoţi, o lume a mea, un vis împlinit, o pagină dintr-o carte cu nume de poet. Poate voi deveni o poezie, un viitor prezent în azi pentru mâine.

M.S. – Se pare că nu. Spun, afirm plecând de la ardoarea cu care Vali Niţu s-a manifestat activ în publicistică. Dintre publicaţiile la care aţi colaborat pentru unele dintre acestea fiind redactor-şef sau director (Oglinda dâmboviţeană, Impact dâmboviţean, Aşii vâlceni, Impact de Vâlcea, Aşii dâmboviţeni, Suplimentul Impact, Rebus Impact, Vocea ta etc.) din 2000 şi până în prezent care v-a adus cea mai mare satisfacţie? Care v-a dezamăgit?

V.N. – Nu ştiu de când scriu, poate mi-a fost scris să rescriu poveşti de viaţă, adevăruri despre cei de lângă mine, poezie, proză scurtă, reportaje etc. Toate, la un loc, m-au motivat să urmez jurnalismul, o mare pasiune, aş putea spune o menire, poate cea mai adevărată „dragoste” a mea. De aici a plecat efervescenţa publicaţiilor pe care le-am editat. Fiecare dintre ele a avut o altă idee, o altă ţintă, dar unicul scop a fost creativitatea jurnalistului Vali Niţu. Sloganul meu a fost „o altă viziune în mass-media românească”, de aici venind şi ideea temei pentru teza de doctorat „Reengineering în media românească”. Ziarul „Oglinda dâmboviţeană”a însemnat, în calitatea mea de director adjunct, scrierea primului editorial intitulat „noroi şi nervi”. Un editorial acid, la adresa administraţiei publice locale. Se întâmpla în anul 1999, apoi anul următor – 2000 a reprezentat apariţia pe piaţa dâmboviţeană a propriului meu ziar, Impact, în calitatea de unic asociat al firmei Impact, ca şi director al publicaţiei de informaţie şi publicitate, acum a „împlinit” 16 ani. În anul 2014 am schimbat publicaţia (ziar de 24 de pagini), într-o revistă 100% de cultură (peste 100 de pagini). Urmează revista Impact, cu numărul 393, un alt pas, o altă zi, o trecere a penelului meu peste trăirea jurnalistului – poet, poet – jurnalist. Se cerne o seară de vară, evident, altă vară din timpul altei pagini de ziar. Undeva printre rânduri, în colţul din dreapta sus o fotografie în sepia. Este sigla „visului” meu – „Impact”, simplă idee, complexă împlinire. Totul a început ca un joc, jocul minţii, al puterii de a crea ceva nou, adeseori – unicitatea. Privesc în depărtare şi aşez în „pagina minţii” scrisul clipelor colorate de frumuseţea ochilor ce mă conduc spre împlinire. Nici nu ştiu cum a început, ştiu doar că a început. Un ziar cu 4 pagini, apoi, uşor-uşor am ajuns la 32 de pagini de „Impact”. O „iubire” ce durează de 16 ani, acum este online, respiră prin toţi porii, prin fiecare articol, poezie, imagine. Dragostea mea pentru „copilul – carte” este imensă. Nimic nu poate să înlocuiască numele „copiilor” enumeraţi în întrebare. Fiecare publicaţie a reprezentat pentru mine „pasul către pas”, dar, Impact este „copilul” crescut cu multă trudă, marea mea dragoste, unică iubire. Nici una dintre publicaţii nu m-a dezamăgit, fiecare având locul şi rolul ei, bine definit, scris undeva în cuvântul ce mă defineşte: ambiţie. Suferinţa mea este marcată de lipsa banilor pentru a putea tipări revista „Impact”, dragă sufletului şi timpului meu. Acum public în ziarul Vocea Ta, ce apare în Germania şi Olanda, eu fiind senior editor. Este o mare onoare şi o bucurie imensă, scrisul. Ziaristul din mine priveşte spre puterea cuvântului, spre libertatea lui şi a mea. Mă simt, adeseori, încorsetat de „munca” de funcţionar public. Satisfacţiile nu sunt pe măsura capacităţilor mele creative. Îmi e dor de „libertatea” de dincolo de colivia de cristal. Privesc peste un arc de timp şi mă opresc pe lungimea trăirii cu dragoste de cuvânt. Comunicarea, prin scris, şi nu numai, determină starea mea şi mă face să mă simt ca şi „peştele în apă”. Nu-mi place să mă lamentez, dar, uneori, timpul mă presează şi mai am atâtea de făcut: un roman, probabil, cea mai complexă scriere a mea. Romanul se va chema „Nu voi uita să nu uit”, povestea vieţii mele, o viaţă trăită, nu şoptită. În cuprinsul volumului se vor regăsi povestiri despre iubirile mele, femeile superbe din viaţa mea, din curgerea mea către aduceri-aminte. Am iubit femeia inteligentă, mai mult decât femeia perfectă, iubesc femeia mai presus de lume, mai presus de azi pentru mâine. Am să le iubesc mereu, reverenţa mea este sinceră, este trăită în viaţa poemelor mele.

M.S. – Până în 2008, când deveniţi funcţionar public (Şef serviciu Resurse umane, Relaţii Externe, Relaţii cu publicul) la Primăria Târgovişte aţi cochetat cu politica. Vorbiţi-ne despre Vali Niţu omul politic. Realizări şi dezamăgiri?

V.N. – Oare ar fi posibil un remember, fără să doară? Politica? Un capitol închis. Am fost preşedintele Partidului Ecologist Român (P.E.R.), Filiala Dâmboviţa, o „bună bucată” de timp. Am candidat în anul 2000 şi 2004, la postul de primar al Municipiului Târgovişte, apoi la Camera Deputaţilor. Am obţinut un scor bun, ţinând cont de „singurătatea” mea în peisajul politic dâmboviţean. Un rezultat onorabil, apoi retragerea cu „capul sus”. „Jocul” cu viaţa politică m-a făcut să înţeleg multe dintre defectele şi calităţile oamenilor, a tuturor celor cu care am intrat în „competiţie”. Am avut principii, am crezut în doctrine, în cuvântul dat de către unul sau de către altul, dar nu pot uita propunerea pe care mi-a făcut-o un om minunat, arhitectul Dumitru Barbu, la acea vreme preşedintele P.R.M., Filiala Dâmboviţa. Mi-a propus să candidez la Senat din partea partidului pe care-l reprezenta, la nivel local. Am declinat oferta şi, evident, astăzi regret enorm pasul făcut în spate. De ce? Nu pot răspunde. Sau, poate că răspunsul este în educaţia mea. Nu am abandonat niciodată cuvântul dat faţă de cineva, dar asta este o altă poveste. Am considerat că jurnalismul este locul unde mă regăsesc. Şi aşa a fost! Ascensiunea mea a fost una importantă în peisajul jurnalistic dâmboviţean. Iubesc meseria de ziarist, mai presus de mine, de timp, de azi pentru totdeauna. Realizator de emisiuni la o televiziune locală, propriul ziar (Impact). Rămân peste timp în paginile revistelor naţionale, a emisiunilor pe care le-am realizat sub genericul „Unghiul drept” care avea ca şi slogan „alături de noi vedeţi viaţa dintr-un singur unghi, unghiul drept”! Iată, bucuria unor împliniri „palpabile”! Peste un timp (nu prea îndepărtat) mă voi reîntoarce în presă, acolo unde simt că-mi este menirea, locul, un domeniu unde mă regăsesc. Politica? O haltă dintr-o gară pustie, unde eu nu mă voi mai întoarce...

M.S. – Încotro împing ţara aşa-zişii politicieni ce s-au dovedit/se dovedesc pe zi ce trece egoişti, parveniţi, corupţi, trădători, lichele chiar? Nu regretaţi că slujba v-a obligat să vă retrageţi?

V.N. – Nimic nu poate fi generalizat, absolut nimic. În politica românească există şi valori incontestabile, oameni cu vocaţie, specialişti în diverse domenii. Este păcat pentru generaţia mea, pentru că „pecetea” aplicată nu este ceea pe care o merită. Imaginaţi-vă! La „Revoluţie” aveam 37 de ani, o vârstă tare frumoasă! Am „intrat” în politică, în competiţiile electorale de la „vremea” respectivă pentru a putea „citi oamenii din oamenii politicii româneşti”. No comment! Regrete? Sigur, suferinţa neîmplinirilor este mare, dar mai presus de toţi, de toate, este bucuria micilor realizări personale. Egoismul politicienilor este deja cunoscut, scara valorilor este inversată, politicul a luat locul profesioniştilor, asta conducând la situaţia dezastruoasă în care este ţara, economia, noi, noi oamenii. Copiii părăsesc ţara pentru a câştiga un colţ de pâine. Părinţii au lacrimile uscate pe obrajii ridaţi, trupurile lor, mult prea obosite, privesc tristeţea dincolo de pereţii unor apartamente pline de igrasie şi de lipsuri. Cei rămaşi trăiesc cu dorul de cei dragi. Unii părinţi, probabil, nu-şi mai pot revedea niciodată copiii, asta pentru că sunt mult prea bolnavi, mult prea bătrâni...! Unde am ajuns? Unde suntem azi? De ce? Cu siguranţă din vina politicienilor şi a politicilor greşite. Politicienii „vând” mult prea ieftin, „cumpără” mult prea scump deciziile aberante, „tocmesc” bogăţiile ţării. Bogăţiile lor sunt nemuncite, sunt furate la „drumul mare”. Cum pot şi catalogaţi? Iată răspunsul, iată „epitetele” întrebării de mai sus: „egoişti, parveniţi, corupţi, trădători, lichele chiar?”. Poate într-o zi voi scrie o altă carte, cartea anilor din politica românească. Un volum ce va fi citit cu „sufletul la gură”. Iată, răspunsul la întrebare, la întrebările ce vor veni peste timp, peste „vremea” aducerilor aminte.

M.S. – Anul 2008, anul retragerii, în compensaţie poate pentru insul orgolios care sunteţi, omul care se doreşte mereu în ipostaza învingătorului, este şi anul debutului în volum „Trăgând înapoi o noapte – poezie şi tablete”. De aici înainte lumea vorbeşte despre poetul Vali Niţu. Apropierea de poezie e iarăşi în contrast cu insul pragmatic de până acum. De ce poezia?

V.N. – Remember 2008. A fost un moment al deciziilor pe muchie de cuţit. A început în mine lupta dintre insul orgolios şi insul romantic, cel ce a început să se exteriorizeze şi prin scris. Am început să primesc reacţii favorabile la cel ce însemna „condeierul” talentat. Oameni dragi mie m-au încurajat şi aşa am „răbufnit” cu primul meu volum de versuri şi proză scurtă. În acel an, 2008, am descoperit învingătorul dintre cuvinte, dintre gând şi vers, dintre vis şi real, dintre lacrimă şi ploaie, dintre mine de ieri şi cel de mâine. M-am „logodit” cu frumuseţea cuvântului simţit şi s-a născut prima mea carte. Pur şi simplu – trecerea peste timp, dincolo de mine, de mâine, pentru totdeauna scrisul dinspre suflet spre alte suflete. Sensibilitatea mea a transformat insul pragmatic în cea mai frumoasă latură a bărbatului scorpion. Nimic nu mă mai putea opri în nebunia mea de om cu... minte. Tristeţea, bucuria, fericirea, nefericirea mă „inspirau” în scrisul pe cele mai curate file din viaţă. Ce poate fi mai frumos decât partitura metaforelor din poezia vieţii? Însăşi ea, poezia. Romantismul scorpionului a răbufnit în versuri, mai presus de puterea cuvântului ce mă conduce spre trecerea din timp, spre amintire. Curând au început să apară nenumărate volume de versuri, având ca temă iubirea, viaţa, eu, tu, noi, nimic nu a trecut „neobservat” în versurile mele. Pamfletul, ironia, autoironia, joaca din cuvinte, joaca lor cu ele însele, nimic nu a trecut departe de versul meu. Nici chiar eu nu am „scăpat”, am ajuns pe „nerăsuflate” un trecător printre cuvinte, un înfometat de iubirea pentru scris. Mă regăsesc în poezie, mă „adun în cascada sufletului” acolo unde metafora se joacă cu gândul meu. Dinspre albastru spre gând mă regăsesc în versuri, aşa că, evident, scriu. Îmi „desenez” fiecare sentiment cu grija de a nu strica din frumuseţea trăirii intense, sincere, în poeme de dragoste. Cuprind în necuprinsul cuvintelor, necuprinderea iubirii seduse de bucuria gândului. Fiecare poem are povestea lui, unică trecere peste pragul zilelor spre seri.

M.S. – Au urmat rând pe rând volumele „Polen de gând albastru” (2009), „Plouă în hohote” (2010), „Pereţii cuvântului” (2011), „Fluier de anotimp” (2011), „Despletitele dimineţi” (2011), „Ciclul eu-ului” (2012), „Salvat de un mugur” (2012), „Ultimul impact” (2012), „Secunda celestă” (2012), „Rescriu ce mi-a fost scris” (2012), „Cana stropului de vin” (2013), „Culoarea timpului topit” (2013), „Propriu-mi carusel” (2013). Uimitor, cam ca tot ce faceţi: 3 volume în 2011, 5 volume în 2012, 3 volume în 2013. Aţi avut ceea ce se numeşte o „literatură de sertar”.

V.N. – „Foamea” de a tipări poeme mai vechi sau mai noi a declanşat „competiţia” mea cu timpul şi a trecerii cu secunda celestă a existenţei. În acest fel au „curs” apariţiile editoriale marca Vali Niţu. Am fost exigent în privinţa poemelor ce urmau să fie publicate, dar au mai fost şi „scăpări” nesemnificative, dar acesta este riscul asumat, atunci când sufletul tău, exprimat prin cuvinte, ajunge într-o carte. Ziarul „Impact” a fost „rampa” de publicare a trăirilor mele din tinereţe – aflate în biblioteca bătută-n cuie, de deasupra zilelor şi nopţilor, pe noptiera interiorului meu „burduşit” de scrieri regăsite în „literatura de sertar”. Aşa s-au „născut” volumele amintite, numeroasele „iubite”, cu nume de flori, de timp, de iubire, din omul – poet. Volumul „Salvat de un mugur” este bilingv (română – engleză) „Ultimul impact” este tot bilingv (română engleză), „Secunda celestă” este trilingv (română – engleză – franceză). „Rescriu ce mi-a fost scris” face parte din „Opera Omnia” – cele mai reprezentative poeme din opera mea. Fiecare volum are o poveste, nu neapărat una de dragoste, dar, cu siguranţă, o stare a unui suflet ce „cântă” partitura vieţii. Încerc să-mi adun gândurile, să le pun într-o ordine, amintiri la amintiri, reamintiri la reamintiri şi, uite aşa, se nasc poemele timpului meu. El, timpul, mai iute decât mine, încerc să-l prind, să-l adun în vers, el fuge înaintea mea şi, uite aşa, se scrie lungimea unui cerc, posibil cercul vieţii mele. Undeva, un segment de cerc, eu, trăirile mele, iubirile mele, clipele mele, efemere, aplicate pe cerc, în cerc, în tot ce sunt eu. Un simplu cuvânt, poate, o completă poezie. Şi, privind înainte se poate scrie mereu, mereu. Un alt sens nu pot avea, o altă poveste voi scrie, poveste ce este însăşi viaţa poetului.

M.S. – Cum scrie/compune Vali Niţu?

V.N. – Nu ştiu ce m-aş face fără seri! Cu siguranţă nu pot şti ce m-aş face fără scris. Scrisul este hrana sufletului meu, flămând de îmbrăţişarea cuvântului alb, ce-şi aşterne cerneala peste atingerea imaculată a trăirilor. Poate părea ciudat, dar metaforele îmi domolesc neputinţele scrise sau nescrise, trăite sau netrăite, prezente sau viitoare. Adeseori nopţile sunt liniştea scrisului meu, gândului meu, iar frumuseţea grădinii mele este seva ce-mi creşte aripa penelului. Din cerul meu de... vreme aştern poemul dedicat fiinţelor dragi, fiicele mele, mama fiicelor mele, iubita mea, sensul meu. Uneori sinceritatea versului mi-a creat neliniştea dinspre tăcere spre apus. Am aşternut în versuri neîmplinirea, împlinirea, succesul şi insuccesul, trădarea femeilor din viaţa mea, iubirea lor, atâtea şi atâtea secvenţe din viaţă. Arareori printre sens am descoperit nonsensul. Nu ştiam ce să fac: să râd, să plâng, să tac sau, pur şi simplu să strig. Să strig vântul, să strig nebunia mea, să mă strig pe mine, să mă caut printre alţii şi să dau de mine într-un cuvânt: suflet. Scriu în timpul rămas. Mi-aş dori să am un singur lucru, cu întindere imensă: timpul. Adeseori compun în liniştea serilor din redacţia mea, acolo unde ştiu cine sunt, de ce sunt trist, fericit sau nefericit. Pot părea un „ciudat”, dar glasul sufletului meu se aude puternic, precum valul ce loveşte ţărmul. Ţărmul meu a fost şi va rămâne frumuseţea, numită femeie. Răsfoiesc printre amintiri şi descopăr legământul meu cu poezia, o căsătorie pe viaţă, un timp al meu ce s-a intersectat cu timpul metaforelor.

M.S. – Această grabă de a arde etapele n-ar putea influenţa „opera” poetului Vali Niţu?

V.N. – „Opera” semnată de penelul ce pictează pe pânza sufletului nu poate fi influenţată decât de moment, de puterea lui, de inspiraţia Divină. Scriu cu ardoare pentru că timpul „se joacă” cu mine, aleargă înaintea mea şi cred că mai am atâtea de spus în „trecerea” mea rapidă. „Arderea” din mine nu-mi dă pace şi „cuminţenia” cuvântului ce se lasă prins în mrejele poemele mele nu pot schimba decât în bine, scrierile mele. Ce m-aş face fără timp? Aş arde interiorul meu într-o singură secundă, celestă şi singură. Fără scris m-aş pierde în nesfârşitul existenţei mele. Fiecare vers, fiecare poem reprezintă un autograf pe mijlocul vieţii.

M.S. – Aveţi/aţi avut „modele” în lirica pe care o cultivaţi?

V.N. – Iubesc minunăţia cuvintelor din poemele scrise de poeţii contemporani. Preţuiesc lirica românească, dar mai presus de oricine şi orice scrisul marelui Nichita Stănescu. Citesc poemele colegilor din S.S.T., remarc valoarea poeţilor şi scriitorilor târgovişteni, de la fiecare am învăţat câte ceva, cu siguranţă le sunt dator, un simplu şi sincer – mulţumesc! Am receptat sfaturile colegilor din societatea târgovişteană, evident, am ţinut cont de ele în demersurile mele literare. Cei care au scris recenzii, cu privire la unele dintre volumele mele (20 de volume până în acest moment), au fost sinceri cu mine şi cu opera mea. Totul a contribuit la asccensiunea mea, la şlefuirea mea ca om şi poet. Fiecare scriere (pozitivă sau negativă) a domniilor lor m-a motivat, m-a ambiţionat şi asta a făcut ca eu, scorpionul rebel, nonconformist, să prindă aripi, să tindă spre înalt, spre aerul rarefiat al poeţilor ce au ceva de spus în literatura românească. Bucuria dintre cuvinte se adună-n fiecare volum de versuri, în fiecare lansare de carte. Târgul de carte – Gaudeamus, la care am fost prezent în fiecare an, a însemnat pentru mine întâlnirea cu „modelele” timpului meu.

M.S. – Dintre criticii care s-au aplecat asupra scrisului dvs., care v-a „citit” mai aproape de ceea ce doriţi să reprezentaţi în lirica actuală, comparativ nu numai cu confraţii târgovişteni ci şi cu ceilalţi reprezentanţi ai liricii româneşti contemporane?

V.N. – Nu aş vrea să nominalizez pe cineva anume, ceva anume, asta pentru că nu aş vrea să comentez sinceritatea unuia sau altuia dintre confraţi. Cronicile literare îmi sunt favorabile, uneori trimiterile (asocierile) la/cu poeţii celebri mă bucură, dar, în acelaşi timp, mă obligă să fiu din ce în ce mai exigent cu mine şi cu ceea ce public. „Deschiderea” către lumea literară a fost marcată de revistele „Impact” şi „Litere”. În paginile revistelor naţionale (Ramuri, Poezia, Oglinda literară, Caligraf, Euphorion etc. au apărut, de-a lungul timpului cronici literare şi poeme. De asemenea, în revista Destine Literare, ce apare în Canada, au fost publicate poeme şi aprecieri critice la versurile semnate de mine. Bucuria publicării unor poeme în revistele de prestigiu din ţară şi străinătatea nu poate avea semnul egal cu nimic, absolut nimic. Voi rămâne în urma mea, prin scris, gânduri de suflet, fragmente din întregul cu nume Vali NIŢU, poveşti adevărate din adâncul trăirii mele furtunoase. Mulţumesc tuturor criticilor ce s-au „aplecat” asupra scrierilor mele şi recunoştinţa mea este pe măsura valorii celor ce au scris despre opera mea.

M.S. – Vă preocupă, aveţi ştiinţă de ce se petrece în lirica universală?

V.N. – Citesc mult! Pentru mine poezia universală este componenta sensibilităţii universale, esenţială culturii universale, pentru minte, iar lirica universală este şi va fi seva ce-mi conduce paşii spre propriul meu stil, spre mâinele din creaţia gândului meu. Nu am preferinţe speciale, am nerăbdarea de cunoaştere, pur şi simplu scriu pentru a simţi „bucuria versului”, splendidă imagine a cuvântului. M-a impresionat Jorge Luis Borges care a scris poezie toată viaţa, din ce în ce mai multe poeme, după orbirea totală, după împlinirea vârstei de 55 de ani. În opinia lui Jorge Luis Borges „un mare poet este mai puţin un inventator şi mai mult un deschizător de drumuri.” sau „dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic.” Jorge Luis Borges preciza, la un moment al vieţii: „Din păcate, la optzeci de ani poţi să fii îndrăgostit. Eu scriu într-adins pentru a mă sustrage dragostei.” Poeziile de dragoste din lirica universală au fost şi vor rămâne, pentru sufletul meu, liniştea timpului meu. În versuri m-am regăsit în nesfârşitul univers al stărilor mele sufleteşti, cu imensa trăire a erosului. Poemele mele sunt un suprem elogiu adus trăirii şi iubirii imense, într-un vers năvalnic. Am fost şi voi rămâne râul pur din propria-i curgere, la fel de pură.

M.S. – Din 2007 sunteţi membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi vicepreşedinte al acesteia. Ce a însemnat/înseamnă pentru poetul Vali Niţu această grupare literară?

V.N. – S.S.T. reprezintă „şcoala” mea dragă, cea mai minunată poveste reală cu oameni şi prieteni ai scrisului, o „carte” cu coperte de sens. Aproape un deceniu de „întâlniri lunare”, poveşti de viaţă, oameni care vin şi pleacă, prietenii care rămân şi dincolo de viaţă. A mai trecut o zi, a mai plecat un cuvânt, un om, un poet. „Mâine” voi fi o parte dintr-o zi, un vers dintr-o poezie, o notă dintr-o partitură, un poet dintr-o grupare literară. Unui OM îi mulţumesc, mai presus de oricine şi de orice – prof. Mihai STAN, „tatăl” de care am avut „parte”, am şi voi avea mereu nevoie de grija şi sfatul lui părintesc! Mulţumesc!Preţuiesc această grupare literară pentru proiectele trecute, cele prezente şi, mai ales cele viitoare. Viaţa culturală dâmboviţeană este animată de scriitorii de toate vârstele, de preocupări diverse, evident, preocuparea comună fiind scrisul. Toţi îmi sunt dragi, de la fiecare am avut câte un cuvânt frumos, un sfat din suflet pentru suflet, o apreciere sau o critică binevenită. Nu ştiu dacă aş fi „crescut” fără Societatea Scriitorilor Târgovişteni, fără unitatea acestei grupări. Frumuseţea oamenilor este mai presus de timp, de timpul versului meu.

M.S. – Proiecte?

V.N. – Din totdeauna şi pentru totdeauna am creionat diverse proiecte. Am urmărit realizarea lor, mai presus de odihnă, mai ales pentru „liniştea minţii” şi împlinirea sufletului de poet. „Permisul de trecere” în Uniunea Scriitorilor din România este „trofeul” după care tânjesc. Recunoaşterea ca şi poet, într-o vreme în care cartea are nevoie să fie tipărită, cumpărată, citită. Fiecare poem este un proiect dintr-o superbă trecere spre amintirea de mâine. Cu ceva timp în urmă am publicat, la Editura Bibliotheca din Târgovişte, volumul cu numărul XX – Infinitul contrastelor – yin şi yang – tema şi esenţa poemelor, eu – ieri, Vali Niţu – mâine. Voi relua proiectul numit „Impact”, revistă de cultură, ce îmi doresc să apară, nu numai sub egida Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala Dâmboviţa, ci şi sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Revista Impact este un proiect de suflet pe care-l voi continua atâta timp cât Bunul Dumnezeu îmi va lăsa puterea minţii şi sănătatea trupului. De asemenea vreau să-mi „potolesc” setea de a realiza, din nou, emisiuni de televiziune. Îmi e dor de apariţiile pe „sticlă”, să pot fi prezent în casele oamenilor, cu teme de actualitate. Televiziunea Columna a însemnat pentru mine un mare pas în presa audio – vizuală şi mulţumirea mea este aceea a realizării unor emisuni cu audienţă mare, cu teme diferite (politice, sociale, culturale), a unor emisiuni realizate, numai în direct, la ore de maximă aaudienţă.

M.S. – Descrieţi-l pe poetul Vali Niţu octogenar!

V.N. – Cred că nimic nu se poate schimba din boemul de acum. Voi rămâne poetul ce trăieşte clipa, mai presus de lume, de preocupările ei lumeşti, voi trăi iubind cuvântul ce devine captiv, în vers, în poezie, într-o altă carte. O altă filă, întotdeauna aceeaşi, niciodată la fel. Precum în orice poveste, octogenarul îşi rescrie propria-i viaţă, unică iubire. Nu ştiu cum voi fi mâine, dar octogenarul Vali Niţu va trăi la fel de intens „flacăra” versurilor de dragoste, copie fidelă a celor din adolescenţă, tinereţe şi maturitate. Poetul Vali Niţu – un gând pentru cei dragi, pentru cititorii volumelor publicate pe la... 80 de ani. Sunt optimist, voi fi prezent la propria-mi aniversare, la o lansare a unei noi cărţi. Sunt un om care se ţine de promisiune. Mă iubeşte Dumnezeu, mi-a arătat de câteva ori acest miracol, miracolul cu nume... viaţă! La bună vedere, dragii mei condeieri, minunaţi cititori – prieteni, prieteni – cititori!

Buna dimineata???!!www.bulbiromania.ro

Răspundeţi la aceasta postare

Răspundeți la acest subiect

Acest site utilizează cookie-uri și alte tehnologii de urmărire pentru a face diferența între calculatoarele individuale, setările de servicii personalizate, scopurile analitice și statistice, personalizarea conținutului și difuzarea anunțurilor. Acest site poate conține și module cookie terță. Dacă continuați să utilizați site-ul, presupunem că acesta corespunde cu setările curente, dar le puteți modifica oricând. Mai multe informații aici: Politica de confidențialitate și de folosire a cookie-urilor